joi, 15 mai 2014

PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE APEI

Conţinutul in oxigen solvit. Pentru peştii ornamentali şi pentru celelalte vieţuitoare din acvariu conţinutul apei în oxigen solvit este de importanţă vitală. Oxigenul apelor naturale, al biotopurilor din regiunile tropicale sau subtropicale, ca şi din ţara noastră, provine pe de o parte din asimilaţia plantelor, ca rezultat al asimilaţiei clorofiliene, iar pe de altă parte din aerul atmosferic, obţinut prin acţiunea valurilor, a vînturilor sau a ploii.
în apa acvariului oxigenul rezultă din procesul de fotosinteză sau este introdus cu dispozitivul de aerisire a apei. Cantitatea de oxigen solvită în apă se exprimă fie în centimetri cubi, fie in milîgrame şi se raportează întotdeauna la un litru de apă (greutatea unui centimentru cub de oxigen este de 1,42857 mg; l mg O2-0,7 cm3).
Intre cantitatea de oxigen solvită şi temperatura apei există o relaţie directă : cu cît apa este mai caldă, cu atît conţine mai puţin oxigen şi invers. Un litru de apa curată, Ia presiunea atmosferică normală de 760 mm, conţine în funcţie de temperatură, următoarele cantităţi de oxigen solvit:



10°C....................... H,25 mg sau 7,87 cm<O2
15°C....................... 10,06 mg sau 7,04 cm'Oa
20°C......................... 9,09 mg sau 6,36 cm3O2
25DC.......................... 8,26 mg sau 5,78 cm3O2
30°C......................... 7,52 mg sau 5,26 cm3O2

Acvaristul trebuie să asigure peştilor cel puţin cantitatea minimă de oxigen solvit în apă. După observaţiile lui W. Schaparclaus, cantitatea minima de oxigen solvit în apa acvariului pe care peştii ornamentali o solicită este de 3—3,5 mg/1 iarna şi de 5—5,5 mg/1 vara. Se recomandă insă ca această cantitate de oxigen solvit să fie de 5—8 mg/1.
Oxigenul consumat se completează în permanenţă prin aerisirea apei cu mijloace mecanice. La cantitatea de l 000 l de apă trebuie să calculăm un adaos de 10 l aer atmosferic pe oră : Ia o pulverizare fină apa se îmbogăţeşte cu 3,3 mg/1 oxigen, jar la o pulverizare cu bule mari numai cu 1,5 mg/1. Deci, se poale trage
concluzia că pulverizarea aerului introdus în apă trebuie să fie fină, cu bule mici şi înceată.
Conţinutul de oxigen solvit în apa acvariului va fi urmărit în permanenţă. Cea mai simplă metodă de determinare a cantităţii de oxigen din apa acvariului este următoarea : o butelie specială de 50 cm3 se umple cu apă din acvariu astfel încît astupată cu un dop de sticlă să nu rărnînâ bule de aer în recipient. Apoi se scoate dopul şi se adaugă 3—4 picături de soluţie de hidroxid de sodiu cu iodură de potasiu si 3—5 picături de clorură de mangan. Ca urmare se formează un precipitat bruţi; comparînd intensitatea culorii acestuia cu cele de pe scara lui Hofer (se procură de lalaboratoarele de analiză a apei), putem determina cu destulă precizie conţinutul în oxigen al apei în nig/1 si în cm3/!.
Duritatea apei. Duritatea este determinată de sărurile de calciu (Ca) şi magneziu (Mg) dizolvate în apă. Măsura durităţii este gradul de duritate, în acvaristică duritatea apei se măsoară în grade duritate germană (°D.G.), care reprezintă cantitatea totală de săruri de calciu şi de magneziu dizolvate într-un litru de apă
nefiartă, echivalentă cu 10 mg/1 oxid de calciu (Ca O). Gradele franceze compară cantitatea de săruri de Ca şi Mg cu 10 mg (Ca CO3) pe litru ; gradele engleze şi americane se referă la 0,7 litri
de apă.
Deosebim duritate de carbonaţi (duritate temporară) şi duritate necarbonică (duritate permanentă). Prima se diminuează în bună parte prin fierbere ; hidrocarbonaţii de calciu şi de magneziu sint combinaţii foarte labile, iar prin fierbere bioxidul de carbon iese uşor din apă. Duritatea totală este dată de sărurile minerale de calciu şi magneziu, adică de sulfaţi (ghips, sare amară), cloruri, azotaţi şi fosfaţi, ca şi sărurile de calciu si magneziu ale acizilor şi bazelor organice. Şi hidroxizii. joacă un anumit rol. Duritatea permanentă nu dispare prin fierbere, deoarece sărurile care o determină nu dispar din apă.
In acvaristică duritatea apei o interpretăm astfel : 0,4°D.G. — apă foarte moale; 4—8°D.G. - - apă moale ,- 8—12°D.G. - - apă de duritate medie ; 12—18°D.G. — apă dură; 18—30°D.G. -- apă foarte dură si peste 30°D.G„ apă neobişnuit de dură.
Oferim acvariştilor o metodă simplă şi practică pentru determinarea durităţii apei din bazin. Ustensilele necesare : o pipetă calibrată, cu volum constant, o pipetă Mohr calibrată la unităţi de zecimi de cms, o mensură, o biuretă şi un vas Erlenmeyer, sub care aşezăm o hîrtie albă. Mai este necesară şi o sticlă cu reactiv de stearat de potasiu, pe care acvariştii şi-1 pot prepara cu ajutorul unui chimist, în laborator.
La prepararea soluţiei de stearat de potasiu cîntărim 10 g acid stearic şi l g fenolftaleină, pe care le dizolvăm în 800 cm3 alcool metilic -— într-o baie de apă, cu încălzire slabă. După răcire, neutralizăm soluţia cu lichid de hidroxid de potasiu cu 4% alcool metilie, astfel ca să rămînă uşor roz. După aceea completăm soluţia pînă la l litru cu alcool metilic si îl fixăm cu o soluţie de clorură de bariu n/20, cu factorul 0,780, astfel ca 10 cma clorură de bariu (diluată cu apă distilată la 100 cm3) să consume 10 cm3 soluţie de stearat de potasiu.
Un cm3 din această soluţie — la analiza a 100 cm3 apă — corespunde unui grad de duritate german. Soluţia preparată se păstrează în recipiente (sticle) pentru reactivi lichizi, cu dop de sticlă.
La determinarea durităţii, biureta fixată pe un stativ se umple cu soluţia de sţearat de potasiu pină la diviziunea 0. în vasul de porţelan sau în Erîenmeyer se introduc cu o pipetă sau mensură 100 cma din apa de analizat. Apoi, deschidem robinetul biuretei, lăsăm să curgă puţin lichid din biuretă în apă şi-1 amestecăm
cu o baghetă de sticlă. Această operaţie se repetă pînă cînd apa de analizat primeşte o coloraţie roz-mov, ce se menţine şi după agitare. In acest moment citim pe diviziunile biuretei numărul de cms consumaţi. Numărul de cms de stearat de potasiu consumat ne dă gradul de duritate totală a apei.
Pentru a economisi reactiv, putem efectua titrarea (măsurarea de volum) şi cu o pipetă Mohr cu diviziuni de 0,1 cm3. In vasul de porţelan introducem 10 cms din apa de analizat. Cînd coloraţia roz se păstrează, să citim numărul de zecimi de cm3 consumaţi din soluţia de stearat de potasiu, în acest caz fiecare zecime consu
mată corespunde cu un grad de duritate german. l
Unele specii de peşti ornamentali sau de plante acvatice preferă apa moale {de exemplu, planta Aponogeton sau speciile de peşti Hyphessobrycon), deoarece ele provin din ape similare din unele ţări tropicale. Ciclidele şi caracidele din regiunea fluviului Amazoanelor se simt bine în apă de duritate medie. Peştele Telmatherina
ladigesi preferă apa dură, de 12°D.G. Din cele de mai sus rezultă că în acvariu trebuie să asigurăm o duritate a apei corespunzătoare preferinţelor speciei (sau speciilor), care îl populează. Valoarea pH-ului sân concentraţia ionilor de hidrogen (pH). Valoarea pH-ului (pondus hidrogenii - - greutatea moleculelor de hidrogen) indică caracterul chimic al apei ; neutru, respectiv acid sau bazic, Acest indice chimic ne arată greutatea ioniîor de hidrogen (H+) dintr-un litru de apă, în cazul apei sau al soluţiilor apoase şi de aceea se numeşte concentraţia ionilor de hidrogen (pH). în apa pură din punct de vedere chimic, deci în apa neutră,
există zece milionimi de grame de ion de hidrogen. Intrucît este dificil să exprimăm acest număr printr-un raport ------------= — , 10.000.000 io' se foloseşte logaritmul cu semn schimbat (7) din acest număr, în
această apă strict neutră nu numai masa exprimată in grame a ionilor de hidrogen (H+), purtătorii caracterului acid, este 1/10000000 (IO-7), ci exact atîta este şi greutatea ionilor hidroxil (OH~) purtătorii caracterului bazic ; de aceea, formula apei pure, din punct de vedere chimic, este (H+ + OH~) H2O.
Acizii în soluţie apoasă cedează ioni de hidrogen •— cu alît mai mulţi, cu cît acidul este mai tare. Astfel, concentraţia ionilor de hidrogen ai apei creste, pe cînd cea a ionilor de hidroxil scade proporţional. La introducerea bazelor în soluţii apoase fenomenul se petrece în sens invers : creşte concentraţia ionilor de hidroxil, iar cea a ionilor de hidrogen scade proporţional. Pe baza acestora, măsurînd concentraţia ionilor de hidrogen, se poate determina dacă apa este acida sau bazică. în acvaristică se lucrează doar cu valori ale pH-ului cuprinse între 5—9, deoarece valorile acide mai mici (4—5) şi cele bazice mai mari (9—10} sînt toxice pentru majoritatea peştilor. Valorile pH-ului se exprimă şi prin zecimale, ca de exemplu : 6,7 sau 7,5 ş.a.
Valoarea pH-ului în acvaristică o interpretăm astfel : sub 5,5 — apă foarte acidă pentru peşti, propice numai unor specii tropicale, mortală pentru celelalte : între 5,5—6,5 — apă slab acidă, care nu este vătămătoare pentru peşti, ci chiar favorabilă unor specii din apele tropicale ; între 6,5—8,0 valoarea este optimă pentru marea majoritate a speciilor de peşti ornamentali şi din apele ţării noastre; între 8,0—9,0 apă slab alcalină (bazică), care nu este încă vătămătoare şi este chiar favorabilă pentru cîteva specii; şi în sfîrşit, peste valoarea 9 -— apă foarte alcalină pentru peşti. Valorile peste 9—10 sînt mortale şi pentru speciile cele mai
rezistente. Valoarea pH-ului nu rămîne constantă; ea se schimbă în funcţie de procesele biologice ce au loc în acvariu. Urmărirea acestui indicator nu este o necesitate zilnică. Dacă apar în acvariu semne de alarmă, ca de pildă agitaţia peştilor, pălirea culorii corpului lor şi a plantelor sau îngălbenirea acestora, schimbarea culorii normale a apei etc.( se impune verificarea urgentă a pH-ului. Măsurarea precisă a valorii pH-ului se poate face cu un> aparat electric construit special în acest scop. Pentru acvarist măsurarea colorimetrică (metodă folosită în chimie) este pe deplin satisfăcătoare. Metoda se bazează pe faptul că unele culori, de natură acidă sau bazică, se schimbă în contact cu diferitele valori ale pH-ului. Aceste culori sînt numite indicatori. Astfel, de exemplu, roşul de metil, între pH = 4,4—5,6 se schimbă de la roşu la galben; purpuriul de bromcrezol, între pH = 5,2—6,8, de Ia galben la purpuriu-închis ; roşul de crezol, între pH = 7,2—8,8, de la galben
la roşu ; albastru] de timol, între pH = 8,0—9,6 de la galben la albastru. Pentru fiecare culoare de mai sus există nuanţe intermediare. Uzinele chimice produc amestecuri de indicatori (hîrtie sau lichid indicatori), cu o scară foarte mare de acţiune, indicînd valorile între pH=l şi 14. Pentru ambii indicatori există o gamă
largă de culori tipărite, care servesc drept bază de comparare. Acvarişlilor li se recomandă folosirea indicatorului lichid. Măsurarea colorimetrică a pH-ului se face în felul următor: luăm într-o eprubetă puţină apă (12 degete) din acvariu şi punem cîteva picături de lichid-indicator cu ajutorul unei pipete. După ce am agitat conţinutul eprubetei, o plasăm lingă scala tipărită de culori şi, găsind nuanţa potrivită, citim valoarea pH indicată în dreptul acesteia (de exemplu, pH —6,0 sau pH = 7,0, precum si valoarea de 0,5 pH dintre aceste două valori). Lichidele indicatoare universale indică doar cu aproximaţie valorile pH în grade decimale
(1,0) sau in cel mai bun caz, de cîte 0,5 pH. Astfel, dacă acvaristul doreşte să măsoare şi mai exact valoarea pH-ului va trebui să recurgă la indicatorii cu domeniul de măsurare mai restrîns, care indică valoarea pH dintre 4,5—9,6. Un astfel de indicator este albastrul de btomtimol, colorant ce trebuie dizolvat în proporţie
de 0,1% în alcool diluat de 20%. Acest indicator se poate folosi, procedînd cum am indicat, între valorile pH 6,0-—7,6. între aceste valori, albastrul de brorntlmol va indica următoarele gradaţii : pH=6,0 — galben ; pH—6,2 — galben cu uşoare nuanţe de verde ; pH = 6,4 — galben-verzui; pH=6,7 — verde; pH —6,9 — verdecenuşiu ,- pH —7,2 — cenuşiu-albăstrui; pH = 7,6 — albastru. Asigurarea pH-ului optim, în funcţie de cerinţele speciei de peşte sau de plante cu care am populat acvariul este una din legile de bază ale acvaristicii şi cheia succesului, în special în reproducerea peştilor. Deci, trebuie să cunoaştem necesităţile peştilor ornamentali fn privinţa pH-ului (la speciile autohtone este mai simplu, deoarece toţi peştii de apă dulce reclamă un pH în jur de 7 — pentru a le asigura valoarea optimă. Dar nu numai peştii, ci şi plantele au nevoie de un pH optim (în funcţie de specie). Astfel speciile Cabomba Aponogeton, Cryptocoryne, Umnophyla, preferă apa puţin acidă [pH = 5,5—7), iar speciiie Sagiltaria, Myriophyllum
$i Vallisneria, apa uşor alcalină (pH — 7—8). Acizii tanlnici şl substanţele huraice din acvariu. Acizii taninici
se găsesc în diferite părţi ale plantelor, dar mai ales în frunzele, scoarţa şi rădăcina copacilor, Ei acţionează ca acizii propriuzişi, adică precipită proteinele din soluţiile neutre sau acide, formînd compuşi insolubili. Acizii humici au, din acest punct de vedere, o acţiune asemănătoare asupra pielii. Aceste substanţe sînt compuşi ai acidului galic şi digalic cu glucoze, pe de o parte, iar pe de alta compuşi cu caracter fenolic (substanţele humice). Unii peşti de apă dulce, de provenienţă tropicală, necesită prezenta substanţelor taninice şi humice în acvariu, dat fiind faptul că apele natale sînt bogate în aceste substanţe. Din desişul pădurilor tropicale cad permanent adevărate ,,ploi" de frunze care, ajunse pe pămînt, sint descompuse de bacterii,- substanţele taninice şi humice conţinute de frunze ajung, odată cu apele provenite din ploi, în riuri (de aici şi apele negre, întunecate ale lui Rio Negro, sărac in plancton). Aceste substanţe dizolvate în apa rîurilor, la care s-au adaptat speciile de peşti, le ocrotesc împotriva acţiunii vătămătoare a unor bacterii, fa(ă de care sînt extrem de sensibili. Ca atare, absenţa substanţelor taninice sau humice din apa acvariului dăunează acestor specii de peşti. In mod obişnuit în apa acvariilor substanţele taninice şi humice nu apar, lucru ce impune adăugarea lor în cazul creşterii peştilor care le pretind, în acest scop putem folosi praful de acid taninic, precum şi extractele de substanţe humice, obţinute pe cale chimică, adăugîndu-le apei de acvariu într-o proporţie potrivită. Aceste substanţe, binefăcătoare, cînd sînt folosite în proporţie corespunzătoare, pot deveni periculoase dacă dozajul este necorespunzător. De exemplu, la reproducerea peştilor, spermatozoizii îşi pierd foarte repede mobilitatea într-o apă excesiv de bogată în substanţe taninice şi humice. Din acelaşi motiv, membrana icrelor depuse se poate îngroşa atît de mult, incit să împiedice ieşirea embrionilor care, ca urmare, vor pieri. Rezultă că trebuie să facem uz de toată atenţia şi intuiţia noastră de acvarist în dozarea acestor substanţe. Substanţele taninice si humice in exces, se pot elimina prin simpla filtrare a apei printr-un filtru cu cărbuni. Substanţele toxice din apa de acvariu. Apa de acvariu poate conţine uneori şi substanţe toxice, fapt ce se manifestă la peşti prin evidente simptome de otrăvire, cum ar fi : lipsa totală a poftei de mîncare, stare depresivă, de indiferenţă, eventual o stare agitată, frică excesivă, după care, de obicei, urmează moartea. Dacă observăm din timp semnele otrăvirii putem salva viaţa peştilor, mutîndu-i imediat într-un alt bazin, cu apă curată, la aceeaşi temperatură ; apoi, încălzind treptat această apă, adăugăm cîte 5 g de sare de bucătărie la fiecare 10 l de apă. Una dintre otrăvurile care pot apare în apa acvariilor este clorul gazos ; el provine din apa de la robinet, care este dezinfectată, în general, >cu cîte 0,25 mg clor la fiecare litru. De regulă, apa obişnuită de robinet are o concentraţie de 0,1 mg/1 clor în momentul cînd iese din robinet. Conţinutul în clor al apei se poate stabili uşor, adăugind la 100 cm3 de apă 3 crna de soluţie de amidon cu iod. Se adaugă 10 g de amidon lichid de l l de apa, în momentul tn care aceasta fierbe ; apoi se mai adaugă 10 g cie iodură de potasiu şi 0,3 g iodură de mercur. Această soluţie se va colora imediat !n albastru, dacă apa conţine clor. Dealtfel prezenţa clorului în apă se poate determina prin simpla gustare a apei. O cantitate de 0,1—0,2 rng/1 de clor poate fi fatală peştilor noştri, mai ales la o temperatură mai redusă a apei şi în lipsa solului şi a plantelor din acvariu. Dacă acvariul este amenajat cu sol si cu plante, această concentraţie nu mai provoacă moartea, dar rămîne toxică. Putem elimina clorul gazos încălzind apa într-un vas curat sau avînd grija ca la turnarea in acvariu capătul ţevii de cauciuc să fie ţinut strîns între degete, astfel încît jetul dispersat de apă să
se elibereze mai uşor de clor. Alte metode sînt: o mai accentuată încălzire a apei acvariului, concomitent cu o mai puternică aerisire, sau filtrarea apei prin filtru cu cărbune hidrofil. Mult mai toxici decît clorul sînt compuşii fenolici, care pot ajunge în acvariu din apa de robinet, datorită conţinutului în fenol a substanţelor folosite la etanşeizarea conductelor de apă. Aceşti compuşi apar însă mai frecvent în apele riurilor, fiind deversaţi
împreună cu alte substanţe poluante de întreprinderile industriale. Iată de ce este riscant să folosim pentru acvariile noastre apa provenită din rîuri. Un conţinut de 0,1 mg/i clorofenol poate fi fatal peştilor. Substanţele folosite în agricultură, precum şi diferitele insecticide şi ierbicide (D.D.T.) sînt otrăvitoare pentru peşti. Acestea pot ajunge în acvariu, cînd sînt folosite la tratarea diferitelor plante din casa acvaristului sau la combaterea insectelor din cameră. Amintim că peştii pot muri şi dacă consumă hrană vie {insecte ce provin din locuri tratate cu aceste substanţe toxice). De asemenea, trebuie să avem mare grijă ca hrana „vie" să fie într-adevâr vie, deoarece insectele moarte s-ar fi putut să consume insecticidele otrăvitoare şi pentru peşti. Şi gazele toxice din aerul încăperii pot fi dăunătoare peştilor, mai ales dacă se concentrează în apa bazinului
: dispozitivul de aerisire al acvariului pompează In apă aer comprimat, iar dacă aerul conţine gaze toxice, acestea vor ajunge în mod concentrat în apă. Extrem de otrăvitoare poate fi nicotină, a cărei concentraţie de 10 mg/1 de apă provoacă moartea. Nicotină poate pătrunde în acvariu datorită stropirii plantelor cu diferite
substanţe ce conţin nicotină, precum şi din aerul încăperii ,,otrăvit" cu prea mult fum de ţigară. Sărurile solubile ale unor metale, chiar si în cantităţi infime, pot fi extrem de toxice, Ele ajung în apă dacă scheletul metalic al acvariului nu este izolat corespunzător cu materiale anticorozive sau dacă dispozitivele de încălzire, uneltele de curăţare sau şuruburile de aramă ale acvariilor, ale dispozitivelor nu sînt bine izolate, Va trebui să avem grijă ca apa cu care umplem acvariul sa nu provină din vase metalice neizolate anticoroziv, ori din cazanele de baie, care de obicei sînt fabricate din aliaje ce conţin cupru sau cositor. (Toxicitatea diferă de la metal la metal; metale extrem de toxice : cupru, zinc, argint şi mercur; metale toxice ; plumb, nichel, crom trivalent, staniu, cadmiu; metale mai puţin toxice: fier, crom hexavalent, mangan cobalt, litiu; metale netoxice
; calciu, magneziu, sodiu, potasiu, bariu, stronţiu). Deci, vom avea grijă ca apa acvariului să nu vină în contact
cu cuprul sau zincul, deoarece o concentraţie cît de mică în apă- a sărurilor solubile ale acestora este fatală : după W. Speyer, sulfatul de cupru în proporţie de 0,0002 (2 mg/1), provoacă moartea peştilor în 20 de ore.
Surse de toxicitate mai pot fi tuburile de cauciuc de cuîoare galbenă sau neagră, sau tuburile colorate din material plastic (în locul acestora se vor folosi tuburi de cauciuc de culoare roşie, sau din material plastic, necolorat). Otrăvirea este provocată de coloranţii acestor tuburi, care dizolvîndu-se în apa acvariului prezintă
o sursă permanentă de toxicitate. Sînt extrem de periculoase mai ales tuburile de cauciuc de culoare galbenă, 'chitul proaspăt, amestecat cu miniu (dacă acesta ia contact cu apa de suprafeţe mările, nefiind izolat corespunzător) sau cimentul proaspăt folosit la fixarea diferitelor amenajări din pietre sau bucăţi de rocă pe fundul acvariului. Aceste „construcţii" fixate cu ciment vor fi ,,clătite" itinp de 14—20 de zile după amenajare, schimbînd mereu apa, fără a introduce peştii în bazin. Materialele de izolare folosite la îmbinarea geamurilor acvariului cu scheletul metalic, mai ales dacă respectivul material izolant conţine fenoli, sau diferiţi compuşi de
azot care iau naştere prin descompunerea unor substanţe organice din acvariu sînt de asemenea toxice. Din această categorie azotaţii (nitraţii) au un grad mai redus de toxicitate, azotiţii (nitriţii) sînt mai toxici, iar amoniacul este extrem de toxic (100—300 rng/1 de nitraţi, 10—20 mg/1 de nitriţi sau 0,2—0,5 mg/1 de amoniac pot provoca moartea peştilor din acvariu). Substanţele toxice ajung în organismul peştilor prin branhii şi piele. De remarcat că nu întotdeauna putem stabili prin mijloace1 chimice dacă apa conţine materiale toxice sau nu. O bună metodă de verificare o constituie testul Naumann. Metoda constă în alegerea
unor exemplare bine dezvoltate de Daphnia magna (nu prea multe) care vor fi plasate în apa pe care vrem s-o verificăm. Dacă aceasta conţine materiale extrem de toxice, dafniile vor pieri într-o zi; în cazul cind substanţele sînt toxice, dafniile mor în răstimp de 10 zile, iar la un grad de toxicitate mai redus, depăşesc 10 zile. în apa uşor toxică dafniile degenerează lent, spre deosebire de apa curată în care nu-vor suferi nici o schimbare, chiar după un timp îndelungat.


Articolul urmator - ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII APEI ACVARIULUI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu